Lumea a ajuns sa fie atat de mare incat este din ce in ce mai greu sa iesi din tiparul unei societati, unei culturi sau a unor mentalitati. Eu-ul fiecaruia de multe ori ajunge sa semene cu cel al altora incat se ajunge la un eu colectiv, si poti intra astfel asfel intr-un cerc infinit din care nu mai ai scapare. As vrea sa cred ca eu nu sunt prins in nici o bucla a banalitatii care ne caracterizeaza pe multi, dar din pacate in viata nu primesti intotdeauna ceea ce vrei sau cand vrei.
Mai exista oare notiunea de ”unic”? Am citit pe undeva ca pe vremea lui Aristotel stiinta era la un nivel care ii permitea unui singur om sa detine aproape toate notiunile si teoriile siintifice existente la acea vreme. In prezent insa, o singura persoana nu mai poate decat sa se specializeze intr-un domeniu in care poate incerca sa exceleze. Dar asta nu cred ca il face unic. Ca ea mai sunt mii daca nu milioane. Poate ca acum nu mai exista decat eu-ul poetic despre care invatam la scoala. De ce am avea nevoie pentru a fi unici pe o planeta a carei populatie este de ordinul miliardelor?
Oare de succes? Dar cum poti masura succesul din moment ce insasi conceptia de succes difera in functie de ce teritoriu ocupi pe Pamant. Unii ar spune ca succesul ia mai multe forme: succes in afaceri, succes la scoala, succes la femei, in casnicie, la locul de munca, succes in cariera, in dragose si asa mai departe. Ar putea fericirea fi o consecinta a succesului? In fond cred ca asta cautam cu totii, dar numai cativa, privilegiati pot spune ca au cunoscut fericirea. Ne poate face aceasta stare de fapt sa fim unici?
Eu unul nu ma simt deloc unic. Incerc sa caut caracteristici pe care sa le gasesc numai la mine dar este foarte greu daca nu imposibil. Ma deranjeaza acest lucru dar nu cred ca pot face mare lucru in legatura cu asta. De fericire nici nu poate fi vorba. Nici nu imi amintesc cand am fost ultima oara cu adevarat fericit. De-a lungul timpului am dezvoltat o indiferenta fata de atat de multe lucruri incat acum nu ma mai impresioneaza aproape nimic. Am intalnit de curand o compatrioata care era foarte incantata de faptul ca face un master aici, in Anglia. Este incantata de oras, de oameni, de universitate. As fi vrut sa fiu si eu la fel dar inca nu imi dau seama de ce nu e asa. Credeam ca asta imi doream, poate inca imi doresc dar nu imi dau seama, dar acum incepe sa se instaleze din nou o indiferenta care aproape ca doare. Stau cateodata si ma gandesc ca trebuie sa fie ceva in neregula cu mine. Ori e de la vreme ori e inceputul unei depresii. Cica primul pas in rezolvarea unei probleme este sa recunosti ca ai o problema.
Cred ca atunci cand esti tanar beneficiezi de o nebunie care iti da forte nebanuite si curaj sa iti doreste foarte multe de la viata. Dar pana la urma asta ne face fericiti? Atingerea unor idealuri la care visam. Desi ma gandeam ca viata mea a luat o directie clara, adevarul este ca toate portile sunt inca larg deschise. Am intrat pe propriile forte intr-un program de avengura asta dar totusi parca nu sunt multumit, parca lipseste ceva. Spun pe propriile forte pentru ca atunci cand am plecat din Romania, cu mai bine de un an in urma, nu avem decat 20 de lei in buzunar si o geanta de voiaj peticita pe ultima suta de metri cu ata de papiota. Ar trebui sa fiu impacat cu faptul ca am ajuns deocamdata pana aici, dar nu mi se pare deloc impresionant. Desi nu e normal, nu ma face fericit.
Fiecare dintre noi gaseste fericirea in diferite lucruri, mai mari sau mai mici, mai mult sau mai putin importante. Poate ca a fi unic in aceasta perioada a istoriei nu mai este ceva realizabil, sau poate este un drept rezervat numai catorva persoane, care in mod cert ar putea sa gaseasca si fericirea mult cautata.
