"Eu" ca "eu" sau "eu" ca "noi"

Lumea a ajuns sa fie atat de mare incat este din ce in ce mai greu sa iesi din tiparul unei societati, unei culturi sau a unor mentalitati. Eu-ul fiecaruia de multe ori ajunge sa semene cu cel al altora incat se ajunge la un eu colectiv, si poti intra astfel asfel intr-un cerc infinit din care nu mai ai scapare. As vrea sa cred ca eu nu sunt prins in nici o bucla a banalitatii care ne caracterizeaza pe multi, dar din pacate in viata nu primesti intotdeauna ceea ce vrei sau cand vrei. Mai exista oare notiunea de ”unic”? Am citit pe undeva ca pe vremea lui Aristotel stiinta era la un nivel care ii permitea unui singur om sa detine aproape toate notiunile si teoriile siintifice existente la acea vreme. In prezent insa, o singura persoana nu mai poate decat sa se specializeze intr-un domeniu in care poate incerca sa exceleze. Dar asta nu cred ca il face unic. Ca ea mai sunt mii daca nu milioane. Poate ca acum nu mai exista decat eu-ul poetic despre care invatam la scoala. De ce am avea nevoie pentru a fi unici pe o planeta a carei populatie este de ordinul miliardelor? Oare de succes? Dar cum poti masura succesul din moment ce insasi conceptia de succes difera in functie de ce teritoriu ocupi pe Pamant. Unii ar spune ca succesul ia mai multe forme: succes in afaceri, succes la scoala, succes la femei, in casnicie, la locul de munca, succes in cariera, in dragose si asa mai departe. Ar putea fericirea fi o consecinta a succesului? In fond cred ca asta cautam cu totii, dar numai cativa, privilegiati pot spune ca au cunoscut fericirea. Ne poate face aceasta stare de fapt sa fim unici? Eu unul nu ma simt deloc unic. Incerc sa caut caracteristici pe care sa le gasesc numai la mine dar este foarte greu daca nu imposibil. Ma deranjeaza acest lucru dar nu cred ca pot face mare lucru in legatura cu asta. De fericire nici nu poate fi vorba. Nici nu imi amintesc cand am fost ultima oara cu adevarat fericit. De-a lungul timpului am dezvoltat o indiferenta fata de atat de multe lucruri incat acum nu ma mai impresioneaza aproape nimic. Am intalnit de curand o compatrioata care era foarte incantata de faptul ca face un master aici, in Anglia. Este incantata de oras, de oameni, de universitate. As fi vrut sa fiu si eu la fel dar inca nu imi dau seama de ce nu e asa. Credeam ca asta imi doream, poate inca imi doresc dar nu imi dau seama, dar acum incepe sa se instaleze din nou o indiferenta care aproape ca doare. Stau cateodata si ma gandesc ca trebuie sa fie ceva in neregula cu mine. Ori e de la vreme ori e inceputul unei depresii. Cica primul pas in rezolvarea unei probleme este sa recunosti ca ai o problema. Cred ca atunci cand esti tanar beneficiezi de o nebunie care iti da forte nebanuite si curaj sa iti doreste foarte multe de la viata. Dar pana la urma asta ne face fericiti? Atingerea unor idealuri la care visam. Desi ma gandeam ca viata mea a luat o directie clara, adevarul este ca toate portile sunt inca larg deschise. Am intrat pe propriile forte intr-un program de avengura asta dar totusi parca nu sunt multumit, parca lipseste ceva. Spun pe propriile forte pentru ca atunci cand am plecat din Romania, cu mai bine de un an in urma, nu avem decat 20 de lei in buzunar si o geanta de voiaj peticita pe ultima suta de metri cu ata de papiota. Ar trebui sa fiu impacat cu faptul ca am ajuns deocamdata pana aici, dar nu mi se pare deloc impresionant. Desi nu e normal, nu ma face fericit. Fiecare dintre noi gaseste fericirea in diferite lucruri, mai mari sau mai mici, mai mult sau mai putin importante. Poate ca a fi unic in aceasta perioada a istoriei nu mai este ceva realizabil, sau poate este un drept rezervat numai catorva persoane, care in mod cert ar putea sa gaseasca si fericirea mult cautata.

. Sub presiunea singurei persoane care mai citeste acest blog (incepe cu litera... Dana), m-am simtit nevoit sa scriu din nou. Evident, trebuie sa scriu cateva vorbe despre intoarcerea in Romania. . In primul rand trebuie sa spun ca am plecat muncitor si m-am intors sef. Si asta pentru ca atunci cand am iesit din cladirea aeroportului Baneasa, toti taximetristii ma strigau “sefu”. “Un taxi sefu?” „Sefu, unde mergeti, un taxi?”. Cred ca povestea s-a repetat de cel putin 10 ori pana am ajuns la masina care ma astepta. Pana la urma, daca vroiam sa iau un taxi, ma urcam pur si simplu in unul din zecile care erau parcate acolo, fara sa fiu invitat de fiecare in parte. Desi in mod sigur m-am simtit flatat ca toata lumea ma trata ca pe un sef, totusi nu ma asteptam la o atat de glorioasa primire. Aceasi primire am avut-o si in autogara din Constanta unde o tigancusa se tot milogea sa ii dau 1 leu. Nu am scapat pana cand nu am repezit-o din vorba dupa care a plecat dezamagita, cu privirea in pamant, ca un copil certat. Oricum: MULTUMESC PENTRU PRIMIRE!!! . Nimic in Romania nu s-a schimbat dar totul este atat de diferit. Acum observ ca oamenii din Romania merg ciudat. Cel putin cei tineri. Care mai de care cu haine de firma, cu parul plin de gel, ochelari si accesorii pe masura atitudinii si mersului lor increzut. Eu sunt genul care pune multe intrebari, iar dintre acestea multe imi sunt adresate. Asa ca m-am intrebat care ar fi motivele acestei atitudini increzute. Nu cred ca se poate ca toate aceste persoane sa se fi realizat la o varsta atat de frageda, sa fie implinite si sa arate unei lumi intregi acest lucru. In final eu cred ca romanii sunt prea saraci ca sa poata spera la o educatie buna, la o slujba buna, asa ca poate micile realizari pe care le au in viata ii fac sa se creada cei mai tari de pe scara lor. Poate ca pare a fi o ipocrizie din partea mea sa vorbesc asa dupa doar un an de convietuit in alta tara, dar va asigur ca nu este vorba despre asta. In fond, eu consider ca am trait la un nivel mult mai scazut din conditia umana decat multi dintre cei care isi etateaza toalele si mersul pe strazile orasului meu. Eu practic consider ca nu am facut mare lucru in acest an. Nu am invatat prea multe pentru ca nu am fost inconjurat de oameni de la care poti invata cate ceva in fiecare zi. Pentru mine nu a fost decat un an pierdut in cea mai mare parte. Nu am evoluat aproape deloc, ba dimpotriva, nu mai pot comunica atat de bine, nu mai pot socializa, nu ma mai pot distra la fel de bine, intelectul nu mai functioneaza la aceeasi parametri, iar de scris nici nu mai vorbesc. . Dar ca veni vorba de orasul meu, Navodari, constat cu uimire ca kitchul s-a instalat pe toate strazile. Totul este vopsit in alb si rosu, si pe fiecare stalp apare cate un mic banner cu PSD. Bancile din parcuri au inscriptionate „Primaria Navodari”, tomberoanele la fel, sensurile giratorii sunt rosii, iar exemplele pot continua. Ideea e ca totul arata ca la „tigani”. De ce ma mir oare ca pana la urma riscam sa ajungem un popor de tigani, si nu prin etnie ci mai degraba prin atitudine. Desi nu cunosc exact intentiile acestui primar, imi e teama ca maine-poimaine ne va scoate pe toti in strada pentru un 1 mai muncitoresc ca pe vremea lu’ ceasca. Bine ca nu voi mai fi pe aici pana atunci. . Despre rautatea oamenilor din Romania nu vreau sa vorbesc acum pentru ca exemplele pe care le-as putea da ar putea crea mai mult rau decat bine. O lasam pe altadata. Acum vreau sa spun ca este socant de dezgustator modul in care poti fi tratat atunci cand ceri ajutorul unei persoane (profesor-director si orice alte functii inventate se mai pot obtine prin invatamantul superior din Romania). . Cica as fi in vacanta. Ceva ciudat pentru mine. Nu stiu exact ce se face in vacanta, nu imi gasesc locul deocamdata. Nu imi gasesc locul nu numai pentru ca sunt in vacanta. Desi s-ar parea ca deja am o directie clara spre care ma indrept, in fapt habar nu am ce vreau sa fac cu viata mea. Am un proiect pe care vreau sa il duc pana la capat. Multi spun ca merita dar de multe ori imi e teama ca pentru cei din Romania care ar trebui sa aprecieze astfel de lucruri, pentru ei nu va avea nici o valoare. De acum daca am intrat in hora trebuie sa joc pana la capat, indiferent de ce se va intampla. Dar iata un lucru pe care l-am invatat anul trecut: niciodata nu va fi asa cum te astepti. Deci ar trebui sa nu ma mai astept la nimic si sa las totul sa curga natural. Sa vedem ce-o iesi!

Democracy From Scratch

http://blankstate.ning.com/

I want to consider this post if not a special one, at least a different one. I would like to talk about a very interesting initiative taking place on the web. What would you say if all mankind, as one, could live in a democracy, where everyone can express freely their opinion and make decisions regarding problems of the entire world? I know it sounds BIG, and I think it really is but BIG achievements are born out of BIG initiatives. Such an initiative was brought to my attention by a friend of mine who currently lives in Shangai. The beautiful part about this project is that if the members want it, it doesn’t have to be a democracy at all. The reason it started as a democracy is probably because this is, apparently, the best political system on Earth. But even so it still has its share of problems just like any other political system. But on this website the direction of the project is set by the members through discussion and voting mechanisms. Trying to achieve world democracy is not an easy task. First of all the whole world must be represented. That’s why the first goal of this group is to gather at least one member from each country in the world. Apparently there are somewhere between 193 and 195 countries in the world. We aim for 195. So far the number of countries represented is somewhere around ten. This idea is as fresh as it gets, and it is most likely that nobody has attempted this before. The success or failure of the whole project lies in the hands of its members who need to be active, not just to be satisfied with staying aside and waiting for others to take decisions in its place. If you are worried that your English is not good enough, than maybe this is a chance to practice or to improve it. With such a geographical diversity it is likely for language misinterpretations to appear but that shouldn’t be a problem whatsoever. I think the experience of discovering different points of view from all over the world is something to appreciate and maybe it could become a learning experience. So if you are at least a bit curious please visit this link (http://blankstate.ning.com/). It only takes like 3 minutes to register and maybe these 3 minutes will be worthwhile. Welcome if you are joining and see you in there!!!

Romania: un caz pierdut?

Cred ca am facut o descoperire de valoare. Undeva, cum faci la stanga, urcand o vale si jumatate, dincolo de primul parau care curge la deal, se afla una din cele mai cautate mine de aur a televiziunii zero tv. Bineinteles ca ma refer la (prea) mult discutata disparitie a Elodiei Ghinescu. Deși recunosc ca nu mai sunt la curent cu desfasurarea acestui caz in presa noastra cea de toate zilele, simtul civic ma indeamna sa ofer cateva indicii anchetatorilor, atat din televiziuni cat si din politie. Pe langa detaliile foarte clare pe care le-am enumerat mai sus, atasez la dosarul cu probe si imaginea alaturata. Ok... recunosc ca exista riscul sa nu fie chiar ea, dar cine stie poate si-a schimbat putin numele pentru a nu putea fi gasita chiar atat de usor. Deci...revenim: la un kilometru departare, in directia indicata de indicatorul care indica (daca imi este permisa aceasta exprimare), exista, se pare, o localitate care poarta un nume destul de ciudat penru cei care sunt familiarizati cu acest caz. Oare mai este cineva care nu cunoaste situatia avocatei? Oricum o teorie care nu ar fi cu nimic mai prejos decat cele elaborate de Dan Diaconescu in direct, ar fi că Elodia a venit aici, pe insula iubirii (cum mai este cunoscut Ciprul), pentru, evident, a-și gasi fericirea suprema. Daca intradevar asa este nu vom sti niciodata caci nu am ajuns un cautator de aur sa descopar aceasta mina care a adus mari profituri unei televiziuni, sau mai bine zis unui om care se autointituleaza jurnalist. Trebuie totusi sa tinem cont ca vorbim despre disparitia unei persoane. Daca aceasta Amelia Earhart a Romaniei (asemanarea se refera strict la misterul care inconjoara disparitie ei) a fost transformata intr-un mit urban despre care s-au scris poate mii de texte cu caracter satiric, atunci probabil nu trebuie sa ne simtim vinovati ca glumim pe seama acestui caz. De ras cred ca ar trebui sa radem de cei care urmaresc astfel de subiecte, dar mai ales astfel de televiziuni. Dar stati un pic... mai avem si alte optiuni? Caci in fond, eu am o nedumerire. De ce televiziunile din Romania au audiente mult mai mari ca Animal Planet, din moment ce abordeaza aceleasi subiecte: lumea necuvantatoarelor. De fapt, cred ca m-am inselat. La tv apar „semicuvantatoare”, caci multi dintre, haideti sa fim indulgenti si sa ii numim oameni, reusesc cu greu sa scoata cateva cuvinte care formeaza doar o jumatate dintr-o fraza, ramanand ca restul sa il intuim noi. Deci concluzia care ar fi? Sincer nu prea gasesc nici una. Dar poate gasiti voi si o comentati aici. Vreau totusi sa mentionez in final ca Romanica se vede foarte ciudat daca privesti de undeva de departe. Ceea ce mi se parea banal odata acum mi se pare strigator la cer si, desi impulsul de a actiona este puternic, inca nu stiu ce as putea face, eu sau oricine care este revoltat de aceasta situatie.

Tara lu’ neica-chiftea, Nikita si Monica Columbeanu

Desi destul de departe de meleagurile natale, inca mai reusesc sa fiu cat de cat la curent cu ceea ce se intampla in mult iubita mea tara. Asta, cu ajutorul televizorului care prinde chiar si aici posturi romanesti. Chiar daca nu ma uit la tv decat poate de doua ori pe saptamana, una din emisiunile pe care inca le mai urmaresc este „Cronica Carcotasilor”, care ma pune la curent cu toata maimutareala ce se petrece in Romania. Acestea fiind spuse, nu pot sa ma abtin de la a comenta un episod care m-a amuzat, intrigat dar si mai mult, m-a infuriat. Intr-un interviu ad-hoc, supervedeta, intelectuala si geniul neinteles al societatii romanesti, Monica Columbeanu, a sustinut, si citez: „Romania este prea mica pentru ambitiile mele”. Cand am auzit o asa remarca pur si simplu am ramas socat. Credeam ca am auzit destul de multe in cei 20 si ceva de ani pe care i-am petrecut pe pamant dar se pare ca m-am inselat amarnic. Pai draga Moni, tu fiinta inteligenta care abia reusesti sa articulezi doua cuvinte, poate ca una din ambitiile tale este sa fii filmata pe gaura cheii intr-un restaurant din strainatate, caci poate acolo sunt mai mari, si aici ma refer desigur la gaurile cheii. Si cum ai sustinut ca vrei sa pleci din Romania, pai nu stiu cine te opreste. Uite daca vrei fac eu o cheta si iti cumpar biletul de avion dar numai dute... dracului odata si impartaseste si altora, straini bineinteles, din geniul tau ascuns. Mai mult decat atat, cu cateva luni in urma probabil, pentru ca am pierdut oarecum notiunea timpului, am vazut-o pe aceeasi faptura gingasa prezentand o gala, careia din pacate nu imi amintesc numele. Parca era o decernare de premii, oricum era desfasurata intr-un mediu al intelectualilor. Iar cand am auzit-o pe „doamna” mentionata mai sus prezentand aceasta gala, mi-am dat seama de un lucru care mi-a fost evidentiat de mai multe ori dar am refuzat sa il cred: nu trebuie sa fii inteligent pentru a avea „succes”. Dar despre ce succes putem vorbi oare? Daca orice parvenit/a poate ajunge in asemenea pozitii iar apoi sa faca astfel de afirmatii, nu putem vorbi decat de un succes al banilor asupra inteligentei, talentului si muncii oneste. Tot la emisiunea mentionata anterior am putut observa fenomenul pe care unii l-au anticipat dar pe care din nou nu am vrut sa il cred posibil: OTVizarea Romaniei. Daca la inceput postul lui Diaconescu in direct, inregistrat si redifuzat in tomberon (parafrazez carcotasii) era blamat si aratat cu degetul din toate directiile, acum si alte televiziuni si-au dat seama ca aducand la televizor maimute urlatoare, babuini si tot felul de necuvantatoare, aduc totodata si o audienta mai mare. Pai daca specimene precum aceasta Nikita, apare in fiecare zi pe micul ecran si imparte ea dreptatea in stanga si in dreapta, atunci noi cei care ne straduim sa terminam o facultate sau alte studii superioare ce mai putem face? De ce ne mai chinuim atat daca de tot ce ai nevoie ca sa ajungi un cineva in Romania este o gura mare si spurcata pe care sa iasa toate dejectiile limbii romane. Din cate am vazut eu la aceasta personalitate a culturii romanesti , nu i-as da mai mult de patru clase, si alea absolvite din mai multe incercari. Deci, daca esti un neica-nimeni din punct de vedere intelectual poti reusi. Bravooo! In acest caz nu ar trebui sa ne mai mire ca lumea nu mai merge la circ sau la gradina zoologica din moment ce vede acelasi circ cu gorile urlatoare, maimute speriate, oameni bolnavi dar mai ales pur si simplu prosti. Saracul maestru Caragiale, daca ar fi trait timpurile noastre probabil nu i-ar fi ajuns o mie de vieti pentru a satiriza acest haos care caracterizeaza societatea romaneasca. Sau si mai probabil si-ar fi pus mainile in cap si si-ar fi luat picioarele la spinare si ar fi plecat peste mari si tari numai sa nu il mai auda pe Fernando cel tampit care s-a casatorit.

Dupa toate aceasta aventura printre valorile „promovate” cel mai bine in Romania, s-a nascut in mine un sentiment care ardea mocnit, dar care acum s-a aprins intr- flacara plapanda: oare mai merita sa ma intorc in tara mea?

5 gone, 7 left

Peste cinci luni petrecute in tara altcuiva. Timpul a inceput sa treaca din ce in ce mai greu iar daca mai astept putin s-ar putea opri de tot. Desi venirea mea aici poate parea un pas inapoi, ceea ce in final s-ar putea dovedi a fi, eu sper ca mai tarziu sa fac doi pasi inainte pentru a recupera timpul pierdut. Am dat de curand peste un citat al lui Albert Einstein: "If at first the idea doesn't seem absurd then there is no hope for it." Pe cat de ridicol suna acest citat pe atat de adevarat imi pare. Poate ca ideile cele mai absurde sunt cele pentru care merita sa luptam cu adevarat. Poate ca atunci cand lumea te face nebun pentru ca ai indraznit sa vii cu o idee absurda, poate ca atunci trebuie sa intelegi ca unele idei, cat de absurde, sunt totodata si realizabile. Cel putin in ochii celui care a venit cu o asemenea trasnaia. Dar cum de cele mai multe ori reusita nu depinde numai de cel ce isi doreste ca idea sa se materializeze, majoritatea acestor initiative rezulta intr-un esec.

Iar cum esecul pandeste in permanenta din umbra incerc sa fiu intotdeauna pregatit. De aceea, ca un optimist deghizat intr-un pesimist trebuie sa am in vedere faptul ca sunt roman, iar mai mult decat atat, sunt un roman peste hotare, unde doar norocul sau soarta poate influenta balanta spre a fi respectat si ajutat sau spre a fi ars pe rug.